Titlul ți-a atras atenția, nu-i așa?🫣
Un subiect mult prea evitat zilele acestea, pentru unii prea sensibil, pentru alții de neglijat, pentru care încerc o explicație. Cum se vede autoritatea din cuibul nostru? Se leagă profund de RESPECT: omul din fața mea / a copilului meu are niște abilități pe care le doresc și eu pentru mine / pentru copilul meu; așadar ascult liniștit, cu interes ce are de spus și încerc să fac ce / cum spune el, ca să dobândesc și eu acele abilități.
În toate societățile unde există ierarhie, este evitat haosul. Unde există doar libertate și drepturi, fară consecințe sau penalizări, nu am auzit să existe armonie, conlucrare, deplină pace. A nu se înțelege că militez pentru constrângere, forțare sau totalitarism🫣.
Acasă, părinții sunt autoritatea nr.1. Acceptăm sfaturi, sugestii și păreri, dar puterea de hotărâre este în mâinile noastre, ale mamei și al tatălui, pentru lucrurile mari și pentru cele mici. Responsabilitatea pentru binele copiilor, așa cum o vedem noi, modul de educare și creștere este discutată și hotărâtă împreună. Nu tolerăm disprețul, vorbitul urât, răspunsurile date sarcastic și gesturile care denotă impertinență, mojicie, prost gust. Pierderea privilegiilor (interzicerea participării la întâlnirile cu prietenii, confiscarea telefonului, amânarea achiziției de dorințe – adidași, haine, etc) merge mână în mână cu dobândirea mai multor responsabilități în îngrijirea casei. Așa funcționează la noi!
La școală doamna / profesorul este singura figură autoritară. Nu îi vorbim de rău în casă, în fața copiilor, nu intervenim în procesul de predare, nu descurajăm eforturile dumnealor. Am debusola copiiii, mai ales în primii ani, ceea ce le-ar face rău tot lor. Echipa perfectă, în viziunea mea este formată din copil muncitor – părinte responsabil – profesor dedicat. Oricare piesă ar lipsi, rezultatul nu este cel așteptat!
La antrenament, locul doamnei este luat de antrenor. Datoria mea de părinte este să-mi duc copilul la patinuoar, să-l echipez și să-l duc la mantinelă. Apoi, pentru 90 de minute, nu intervin în niciun fel, să perturb jocul sau exercițiile. Respectul față de oamenii care lucrează cu copiii noștri se arată inclusiv în felul în care mă abțin să comentez deciziile lor (cine joacă, cine pleacă la competiții, cum se fac exercițiile etc). Dacă mă pricepeam, îi antrenam chiar eu, acasă🫣.
Când acasă nu se îndeplinesc rolurile, profesorii nu au cu cine lucra! Ba mai mult, se chinuie și cu elevii, și cu părinții. Rezultatul, cel mai păgubos, este în defavoarea copiilor, un cost greu de plătit de către toate părțile implicate. Generația crescută „în bol de sticlă”, fără reguli, doar cu nevoi și dorințe de împlinit, nu naște decât adulți.. tot de sticlă (fragili, sensibili, ușor de sfărâmat).
Tu cum înțelegi autoritatea?
Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Cuibulancutei. Dacă v-a plăcut acest articol, vă invit să dați un like sau un share. Vă aștept și pe Instagram la cuibulancutei!
