Impostoarea

Nu sunt suficient de bună!

Cunoștințele mele nu contează!

Tot ce era important s-a spus deja!

Cine sunt eu să educ oameni?

Nu am adunat destule cunoștințe!

Nu sunt cea mai indicată să dau sfaturi!

Dacă vorbesc mult și fac puțin?

Primesc mai mult decât merit!

Acestea sunt doar câteva replici pe care mi le-am spus când am aflat de interviul cu Gabriela și care m-au adus aproape de punctul de a o refuza. Mi-am pus sub semnul întrebării munca multă care de obicei nu se vede din afară, competențele mele ca mamă și ca femeie, toată preocuparea constantă să fac mai mult sau mai bine. Sindromul impostorului, tot ce am descris mai sus, putea fi explicat foarte bine pe mine, pe felul meu de a fi, de a gândi.

Din clasa I până la sfârșitul liceului am fost întotdeauna prima din clasă. Validarea pe care mi-o aduceau diploma și coronița au fost foarte importante, nu neapărat pentru împlinirea mea, ci pentru felul în care eram percepută de cei din jur.

Nu am fost niciodată genul care să spună: „Nu-mi pasă ce zice lumea!” Dintotdeauna am avut nevoie de părerea celorlați ca să știu ce cred eu despre mine. O critică avea mai multă „voce” decât 10 laude, iar când eram în frunte mă gândeam că nu merit, că în curând voi fi deconspirată și toți vor vedea ce impostoare sunt😥. Am experimentat astfel de stări în copilărie și în adolescență, în viața de soție sau de mamă, personal și profesional.

Dar s-a întâmplat ceva și m-am schimbat! Cred că abia acum, la 35 de ani, îmi cunosc valoarea și potențialul, iar singura validare de care am nevoie vine din interior! Laudele excesive nu mă amețesc, iar criticile tăioase nu mă (mai) doboară! Îmi sărbătoresc victoriile și micile reușite și-mi disec greșelile, din care învăț continuu. Deși aștept încă încurajări pentru munca mea, am ajuns într-o stare în care sunt mulțumită de mine însămi, chiar dacă reacțiile celor din jur nu sunt foarte evidente sau „gălăgioase”.

Încă nu am trecut de tot peste „ce va zice lumea”, dar învăț să fiu mai îngăduitoare cu mine, să nu mai pun presiuni când nu este cazul, să nu-mi mai fiu dușman, ci prietenă. E un drum lung, cu progrese mici, abia vizibile, dar cu o destinație mult dorită: creșterea mea ca femeie, ca mamă, ca soție..ca OM!

Dacă și în mintea ta au răsunat vocile descurajării, să știi că e un semnal că evoluezi și ieși din zona de comfort..deci crești și te schimbi, și asta e foarte bine!

Te îmbrățișează, o femeie pe drumul Devenirii🤗🤗

Sursă foto: unsplash, arhiva personală

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Cuibulancutei. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Vă aștept și pe Instagram cuibulancutei.

1 comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *