Sub sloganul libertății și a experiențelor de neuitat, festivalurile ascund de fapt degradare umană, consum de droguri, perversiuni sexuale și alte grozăvii. Ele nu sunt doar evenimente individuale, ci un „iceberg” dureros al societății de azi: superficialitatea vieții multora care trăiesc după deviza „ușor, repede, aici”; lipsa trăirii valorilor profunde și a prezenței modelelor adevărate, libertăți prea ușor câștigate la vârste mult prea fragede.
De ce au succes aceste distracții supreme în rândul tinerilor (ca sa nu spun copiilor)? Pentru că acasă, de multe ori, e haos fizic, emoțional, spiritual.
Tatăl, copleșit de rolul de cap de familie, duce în tăcere o depresie adâncă, care îi macină masculinitatea, puterea, energia. Nu a avut un model adevărat în viață, dar nici societatea de azi nu-i dă mare valoare. E doar o mașină de făcut bani, un musafir de multe ori în familie, un ignorat între ai lui. Ar vrea o pauză, să nu mai tragă nimeni de el, să-și poată bea berea liniștit la un meci. Se simte singur, deși casa e plină, agitată, gălăgioasă.
Mama, epuizată de multele roluri, activități și treburi, e prea obosită de scenariile din mintea ei și nespus de „roasă” de comparația cu alte femei de pe Facebook (întotdeauna mai slabe, mai frumoase, mai iubite). Se mai revoltă uneori în pusee de dezvoltare personală, periculoase pentru frământările ei interioare, pentru „terenul” fragil pe care vrea să-l transforme. Soțul nu mai este un partener, iar copii sunt doar niște neobosiți oponenți. E singură, neputiincioasă, copleșită de viața ei prea grea, prea muncită, prea tristă.
Copiii, prinși în răceala părinților, „apasă” toate butoanele, doar-doar vor primi ce vor cu ardoare: o îmbrățișare caldă, o vorbă bună, un cămin cald. În schimb, au parte doar de adidași scumpi de firmă, telefoanele cele mai noi, o săptămână de vacanță la all-inclusive. Disprețul față de niște părinți absenți emoțional, împletit cu nevoia neîmplinită de iubire profundă, îi alungă de acasă în anturaje dubioase, în comportamente disprețuitoare, în lipsă de respect față de orice om, rang sau funcție. Singuri, într-o „mare moartă” atrăgătoare pe moment, distrugătoare pe termen lung.
Simțiți tiparul?
Într-o lume atât de plină, conectată și invadată cu exagerat de multe sunete, imagini și informații, oamenii se simt singuri! Ce paradox!
Și totuși, care-i soluția? Cum stopăm degradarea societății, cum ne ferim copiii de pericolele modernității, de capcanele lumii, de „mirajul” cu care sunt atrași?
Cred, cu toată inima, că vindecarea, refacerea și reclădirea încep acasă, cu mama, tata și copiii împreună spre același scop, cu aceleași valori, prin aceleași mijloace. Prin unitatea în gândire, în simțire, în muncă. Fiecare conștient de rolul său, de valoare pe care o are, de responsabilități. Prin dragoste sinceră, profundă, jertfitoare, respectând ierarhia Dumnezeu – soț – soție – copii.
Întoarcerea la Hristos: salvarea omului, familiei, societății!
Nu sunt de accord cu faptul ca il caracterizezi pe tata drept „masina de facut bani”, in conditiile in care majoritatea femeilor au si ele un serviciu. Au fost perioade in casnicia mea in care am castigat mai multi bani decat sotul meu. Nu mi se pare ok perpetuarea victimizarii masculine care e la moda acum ca ei merg la serviciu, ceea ce este minim pentru un adult functional. Mare chestie. Si noi femeile mergem la serviciu si mai facem si alte multe lucruri pe langa si nu ne ridica nimeni o statuie.
Asta crede el că este, am auzit bărbați care gândesc așa.