Seninătatea, o valoare câștigată pe genunchi

„Am citit câteva articole (de pe blogul cuibulancutei.ro) și mi-au dat lacrimile. Ce n-aș da să am măcar o bucățică din puterea ta! Eu cu 2 copii, job, casă, masă, fără ajutor, și simt că ma sfârșesc încet dar sigur.
Pare că ai descoperit secretul eficientizarii fiecărui minut, la asta am eu de lucrat, fiindcă atunci cand prind 10 minute ale mele le dau pe un plâns zgomotos pentru a mă descărca emoțional. Să mă ridic să o iau de la capăt.
Te admir sincer!”

Acesta este unul dintre multele mesaje din ultima vreme, pe care le primesc cu inima profund recunoscătoare, dar și puțin stingheră; în ochii acestei mame, pare că mi-am învățat lecțiile vieții simplu, ușor, din mers. Departe de adevăr!

Întâi a fost frica. De a primi în cuib încă un copil, de a trece prin durerile nașterii, creșterii și educării copiilor pe care îi aveam deja, de pandemie, de războaie și orice altă provocare „aruncată” de viață înspre noi.

Apoi a fost stresul, îngrijorarea, uneori chiar panica. Conștientizarea tuturor pericolelor care pot apărea, de la complicațiile sarcinilor, nașterilor la provocările de zi cu zi dintr-o casă cu mulți copii, de ordin fizic, financiar, emoțional, spiritual.

Inevitabil, ele toate au dus la plâns! Unul sfâșietor, greu, lung, dar nespus de eliberator. Frângerea, devenirea și creșterea se fac în foc, în muncire, în vale.

Când a trecut plânsul, s-a lăsat liniștea adusă de încredințarea că am un Dumnezeu care iubește, care vrea binele, care nu vrea distrugerea.

A urmat ridicarea, cu pace, cu calm și cu mult sens. Nu-i spun „resemnare”, un cuvând care mie îmi sună a abandonare fără speranță, ci „seninătate”, o acceptare cu convingerea că ceva bun o să iasă din lupta mea.

Deci, dacă mă întâlnești și îți par curajoasă, senină, minunată, să știi că sunt rezultatele multor repetări a procesului arătat mai sus.
Nu există valoare, fără zbucium!
Nu apreciem seninul, decât după ce trec norii!