Stăteam aseară lângă copiii mei, care dormeau așa liniștiți lânga mine și mă gândeam cu cât greu se naște, se crește și se educă un copil. Gândindu-mă la experiențele mele, vreau să vi le povestesc pe scurt:
Cu David am rămas însărcinată imediat după nuntă, la 23 de ani și a fost, de departe, cea mai ușoară sarcină. Nu mi-a fost prea rău, cred că mai mult m-am alintat😅, nu am avut probleme decât abia la 7 luni, când mi s-a deschis colul și am fost nevoită să-mi petrec următoarele 2 luni la pat. Timpul a trecut greu, dar aveam multă speranță și o doză (prea mare) de neștiință. În schimb nașterea a fost traumatizantă, mai ales din cauza moașei comuniste care m-a tratat oribil, nu m-a ajutat, nu m-a lăsat să ma mișc și la urmă mi-a cusut epiziotomia cu ață cât pentru un goblen: mult, dureros și fără milă. Nu am reușit să mănânc prea bine și câteva zile m-am simțit tare rău. Recuperarea a fost cea mai îndelungată, dar am putut să stau în pat și să mă bucur de copil sănătos și mult, mult lapte😁.
Abia după 2 ani și 3 luni am rămas iar însărcinată și de data asta am simțit toate simptomele gravidiei (greață, vărsături, sensibilitate la mirosuri, picioare umflate) și am trăit primul cerclaj. Pentru cele care nu știu, cerclajul este o intervenție la nivelul colului, pentru a-l ajuta să rămână închis, până aproape de naștere; altfel, riști să naști prematur oricând. Practic ești cusută ca un sac de cartofi😥. Atât de tare m-a speriat diagnosticul doctoriței, încât am citit într-o noapte tot ce am găsit pe internet despre această procedură. La 28 de săptămâni, m-am prezentat la maternitate cu băgăjelul, plină de teamă și neliniște. După o anestezie totală și vreo 15 minute, am fost dusă la terapie intensivă, unde m-am trezit greu, dar bucuroasă că am scăpat. Până la 36 de săptămâni, când mi s-a scos firul, am stat cu teamă să nu ni se întâmple ceva nici fetiței, nici mie. David avea deja 2 ani jumătate, dar îl tratam în continuare ca pe un bebeluș😅. Nașterea a fost grea pentru că (din nou) moașa s-a grăbit și mi-a pus o doză prea mare de oxitocină. Momentul expulziei a fost de fapt o explozie, iar cusutul, la fel ca prima oara, traumatizant. Soțul mi-a adus imediat grătar și am mâncat să prind puteri, știam ce mă așteaptă😁.Mi-am revenit mult mai repede, iar alăptarea a fost o bucurie din prima clipă.
Când am sărbătorit primul an al Cristianei, am aflat că sunt însărcinată iar😅. Mi-a fost rău, dar nu ca la Cristiana. A fost sarcina cu cele mai multe analize și controale, pentru că am fost suspectă de trombofilie. În fiecare lună mergeam la dr. ginecolog, apoi la dr. hematolog, după ce la 22 de săptămâni am trecut printr-un nou cerclaj. Iar imobilizare la pat, iar stres, iar griji și rugăciuni nenumărate. Firul mi l-au scos la 37 de săptămâni, la ora 11 și aveam deja dilatație 2. La ora 13.40 s-a născut Ștefan, cu ajutorul neprețuit al Irinei, moașă tânără și dedicată; m-a mângâiat, m-a încurajat și m-a ajutat atât de mult, încât la 2 ore după naștere, m-am ridicat din pat, m-am spălat pe față și am mâncat; îmi adusesem în bagaj șnițele, convinsă fiind că voi naște repede. Psihic mă simțeam grozav, simțeam că am așa multă putere😀. Recuperarea a fost simplă, alăptarea un vis până spre 2 ani😍.
Când am zis că l-am scos pe Ștefan la liman, testul de sarcină m-a luat iar prin surprindere😅. Mi-a fost din nou tare rău, lucru de așteptat după sarcini si alăptări fără pauze. Cerclajul l-am făcut la 16 săptămâni, deja nu mai simțeam nicio neliniște la internare. Grija cea mare era acasă și la bunici, care au rămas să se descurce cu ceilalți copii în timpul deselor mele internări și monitorizări. Mi-au scos firul la 37 de săptămâni, dar Filip s-a încăpățânat să mai rămână în burtică încă o săptămână. Partea bună e că în această perioadă i-am cunoscut pe toți medicii, asistentele, moașele, cred că și pe paznici😅, iar nașterea mea era așteptată de toată lumea. Nu m-au tratat nerespectuos, ci dimpotrivă am simțit multă apreciere și respect pentru că am ales să nasc mai mulți copii, față de atitudinea unora la prima sau a doua naștere. Ca dovadă, când am intrat în travaliu, sala de naștere s-a umplut cu personalul spitalului și vreo 6 fete care făceau practică; le-am arătat cu drag cum se simte un uter contractant, iar ele se îngrămadeau pe lângă mine cu întrebări😀. Nașterea a fost un succes, d-na Gabi, moașa, fiind de nota 10. Voce blândă, caldă, foarte stăpână pe ea, mi-a insuflat așa mult curaj încât am născut, după un travaliu scurt, un bebeluș (de atunci😁) nespus de frumos. Nu am mai trecut prin experiența cusutului, recuperarea a fost foarte ușoară, iar alăptarea, din nou, bucurie.
Sarcina a 5-a a fost o mare surpriză😅😅, cu nivel maxim de stres. Pentru că făcusem deja 3 cerclaje, colul meu a fost foarte traumatizat și 9 luni au trecut groaznic de greu. Simțeam presiune la orice mișcare, iar contracțiile dese mă speriau și mai mult. Cerclajul l-am făcut la 12 săptămâni, dar perioada cea mai grea a fost de la 30 de săptămâni la 37. La un control de rutina, d-na dr. mi-a recomandat și Pesar, pentru că cerclajul slăbise și orice altă intervenție ar fi fost foarte periculoasă pentru amandoi. Acest dispozitiv medical este un silicon cu care se „înfiletează” colul pentru o protecție suplimentară. De obicei, se alege între cerclaj sau Pesar, eu le-am avut simultan😅. Mi le-au scos la 37 de săptămâni și din nou am așteptat câteva zile, în spital, să nasc. Am încurajat alte mămici, am stat de vorbă cu asistente, m-am împrietenit cu infirmiere, ce mai..eram de-a lor☺. În timpul unei monitorizări, dr. de gardă a observat că am contracții regulate și când m-a controlat, aveam deja dilatație 2. Cu aceeași Irina, de la a treia naștere, am avut un travaliu de poveste: m-am plimbat, m-a masat pe spate, nu m-a grăbit deloc, m-a încurajat continuu până la 00.40, când l-am născut pe Călin. Eram așa epuizată, nu neapărat de efortul fizic, ci mai ales de stres și griji, încât după am dormit un somn foarte odihnitor😅. Refacerea a fost instantă, de bucurie că am scăpat și de data aceasta fără epiziotomie. Alăptarea, ca de obicei, a mers deosebit de bine.
V-am povestit toate acestea ca să vă convingeți de puterea pe care o aveți ca femei, de binecuvântarea de a da naștere și de a crește un copil, darul lui Dumnezeu cel mai de preț! Să nu spuneți: ” Eu n-aș putea!” Până nu ești pus în fața încercării, nu știi cât poți să înduri, să suferi, să te rogi!!!
Cu drag,
o mamă mult încercată, dar împlinită!
P.S. Dacă aveți întrebări sau nelămuriri despre cerclaj, scrieți-mi în comentarii sau la cuibulancutei@gmail.com. Răspund cu drag, cât pot de repede!
Sursă foto: unsplah
Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Cuibulancutei. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos.
Citește și: Femeia și supunerea Să dai copilului tău TOT Femeia plăcută lui Dumnezeu
