Hrană pentru suflet 2.

„Sunt plin de o demonică mândrie şi de o trupească iubire de sine. Toate faptele mele dovedesc un lucru: ori de câte ori văd la mine ceva bun doresc să-l scot la iveală, ca să mă proslăvesc în faţa altora sau să mă îndulcesc înlăuntrul meu.

Deşi în afară arăt o oarecare smerenie, totuşi în sinea mea atribui toate faptele propriilor mele puteri şi mă socot faţă de ceilalţi cel mai bun sau cel puţin nu mai rău decât ei.

Dacă văd la mine vreun neajuns, caut să mi-l îndreptăţesc, să-l acopăr cu o aparentă necesitate sau nevinovaţie.

Mă supăr pe cei ce nu mă respectă, din care pricina îi socot drept nişte nepricepuţi care nu ştiu să preţuiască oamenii.

Mă laud cu binefacerile mele şi mă bucur de nenorocirile vrăjmaşilor mei, iar înfrîngerile suferite în lucrările începute de mine mă jignesc.

Şi chiar atunci cînd îmi dau silinţa să fac ceva bun, am în vedere ori lauda, ori folosul meu trupesc, ori mângâierea ce vine din partea lumii.

Într-un cuvânt, eu cioplesc în mine însumi un idol propriu în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate faptele mele fie o plăcere pentru simţuri, fie o hrană pentru patimile şi poftele mele iubitoare de desfătări.

Din toate cele înşirate până aici, văd că sunt mândru, neînfrânat, lipsit de credinţă, neiubitor de Dumnezeu şi urâtor de apropele.

Ar putea fi o stare mai păcătoasă decât aceasta?”

(Arh. Nectarie Antonopoulos)

Ce să mai completez eu?

Îndură-te, Doamne de noi!🙏

Sursa foto: unsplash

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Cuibulancutei. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos.

Citeste si: Hrană pentru suflet 1.  Despre înțelepciune

4 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *