Există o întrebare pe care o primesc des, mai ales când oamenii aud că am șase copii: „Mai poți simți la fel pentru fiecare?”
Și adevărul este că nu. Nu simți la fel. Simți DIFERIT, pentru că fiecare copil îți deschide o altă cameră din inimă, despre care nici nu știai că există.
Astăzi este ziua fiului meu, al șaselea copil și, pentru că este prea mic să citească gândurile mamei lui, i le las aici ca atunci când nu voi mai fi lângă el fizic, să le poată reciti.
Dragă Simon,
când am aflat că te port sub inimă, mulți s-au mirat. „Încă unul?”
Eu știu că un copil nu vine niciodată „în plus”. Vine în locul lui pregătit de Dumnezeu, chiar dacă noi încă nu îl vedem sau nu știm să-l numim.
Tu ai venit diferit. Nu într-o casă liniștită, ci într-una cu multe râsetele și gălăgie. Nu ai avut parte de exclusivitate, dar ai avut ceva poate și mai frumos: ai fost așteptat de multe inimi, de frați care te-au iubit înainte să te cunoască, de brațe mereu gata să te ridice. De o familie care s-a mai lărgit puțin, ca să-ți facă și ție loc.
Și așa, dintre toate lucrurile pe care le-am învățat fiind mamă de șase, tu mi-ai reamintit că iubirea nu se împarte, doar se înmulțește.
Te-am privit crescând printre cei mari, încercând să ții pasul, învățând mai repede, cerând mai puțin, dar observând atât de multe. Uneori mă întreb dacă ai primit destul din mine. Dacă am stat suficient. Dacă te-am privit suficient în ochi când îmi cereai doar încă cinci minute. Așa sunt mamele, cred. Chiar și când dau tot, se întreabă dacă puteau mai mult.
Tu, Simon, ai venit cu zâmbetul!
Zâmbetul acela cald, sincer, care pare că nu obosește niciodată și care reușește să înmoaie până și cele mai grele zile. Sunt momente în care casa întreagă forfotește, cineva plânge, altcineva caută ceva pierdut, iar eu mă împart în zece direcții… și apoi apari tu, cu ochii tăi luminoși și zâmbetul acela al tău, de parcă lumea e încă simplă și bună.
Și, pentru câteva clipe, chiar devine.
Ești iubit nespus de mult. De frații tăi care te caută prin camere, care te învață prostioare, care te țin de mână și care, uneori, se ceartă pentru cine stă mai aproape de tine. Ai crescut în mijlocul iubirii gălăgioase, a râsetelor multe ale unei familii care deja te aștepta, fără să știe exact cât de mult avea nevoie de tine.
Și noi, părinții tăi… ce să spunem?
Te iubim într-un fel greu de pus în cuvinte. În felul acela care te face să obosești și să mulțumești în aceeași zi. Care te face să privești un copil dormind și să te întrebi cum poate încăpea atâta dragoste într-o inimă de om.
La 3 ani, ești încă mic… încă ne încapi în brațe, încă alergi spre noi cu încrederea aceea deplină că suntem tot universul tău. Și știm deja că aceasta este partea care trece prea repede.
Îți doresc să crești bun înainte de toate. Curajos, dar blând. Puternic, dar cu inimă caldă. Să nu-ți fie teamă să fii tu. Să râzi mult. Să iubești oamenii și să nu uiți niciodată că acasă există mereu un loc pentru tine, indiferent cât de mare vei deveni.
Și dacă într-o zi vei citi aceste rânduri, să știi ceva: nu ai fost niciodată „al șaselea” în sensul în care cred oamenii. Ai fost primul și singurul tu. Iubit deplin, exact așa cum ești.
Te iubește mama, de oriunde ar fi, oriunde ai fi și te poartă mereu în suflet, în gânduri, în rugăciune!
