*Cristiana: concurs tenis de masă, miercuri, 11.03, ora 10, Liceul Sportiv
*Ștefan: meci campionatul național de hockey, Sf. Gheorghe, vineri, 13.03, ora 13 (plecare cu microbuzul ora 7, întoarcere ora 22)
*Călin: competiție U7 Otopeni, sâmbătă, 14.03 (plecare ora 6, întoarcere ora 17)
*Ștefan: meci campionatul național de hockey, Odorheiul Secuiesc, duminică, ora 16.30 (plecare ora 6.30, cu microbuzul, întoarcere ora 1 noaptea)
*Filip: competiție U9-U11 Otopeni, duminică, 15.03 (plecare ora 6.00, întoarcere ora 23)
Așa a arătat programul meu „competițional”, în a doua săptămână din martie.
Voi vedeți zeci de medalii și teancuri de diplome, poze de la competiții, podiumuri și zâmbete. În spatele lor, ascunse de ochii necunoscătorilor, sunt sacrificii, emoții și multe nopți nedormite.
Să fii mamă de sportivi înseamnă să înveți să trăiești cu inima în gât. Înseamnă dimineți care încep înainte să răsară soarele și multe zile care se încheie, târziu în miez de noapte; înseamnă echipamente cărate, haine ude de transpirație, drumuri nesfârșite spre antrenamente și un car de emoții pentru fiecare competiție. Înseamnă bagaje pregătite strategic, gustări pentru energie și încurajare continuă; alergat între 3 vestiare, cu 3 programe de antrenament, cu 3 antrenori și (mai multe) grupuri de WhatsApp. Așteptat întoarcerea acasă din deplasare, așteptat să termine antrenamentul, așteptat să se dezechipeze. Împins de la spate când motivația scade vertiginos, temperat emoții când le copleșesc trupurile mici, ridicat moralul când tabela de scor arată diferențe mari între echipe. O continuă așteptare și o necontenită însoțire nu neapărat fizică, ci mai degrabă emoțională și psihologică.
Eu ajung rar cu ei la competiții. De obicei, beneficiem de bunăvoința părinților colegilor care îi transportă, le poartă de grijă în locul meu și îi consolează în pauze.
De acasă, emoția se simte însă mult mai intens; ore întregi de frământare și gânduri spre locuri în care nu am ajuns niciodată, dar unde copiii mei au jucat, au dat goluri sau au trăit înfrângeri grele. Ore în care vinovăția își scoate colții, îmi pune gânduri aspre în minte și îmi răvășește sufletul. Ore în care stau cu telefonul în mână, urmărind live-uri sau analizând pozele puse de alți părinți pe grupul de whatsapp, cu zoom pe copilul meu, de obicei cu lacrimi în ochi.
Când cade vreunul pe gheață sau când îl văd pe Filip, portar inimos obosit în poartă, simt că îmi cade inima din piept. La fel, când primesc poze cu ei epuizați după meciuri, dormind cum pot, pe unde pot.
Când ajung acasă, obosiți, îi primim întotdeauna ca pe învingători. Ștergem lacrimile după înfrângeri și să le transformăm în putere. Învățăm că munca, disciplina și caracterul sunt mai importante decât orice medalie.
Uneori e greu! Foarte greu! Oboseala se adună, grijile sunt multe, iar emoțiile sunt uriașe. Chiar mă întreb dacă se merită atâta oboseală, stres și cheltuială..
Apoi vine un moment în care îi văd pe teren, pe gheață sau pe pista de alergare, luptând cu toată inima; momentul în care știu că fiecare sacrificiu a meritat, pentru că îmi dau seama că nu am crescut doar un sportiv… am crescut un om puternic!
Și atunci înțeleg că toate drumurile, toate emoțiile și toate sacrificiile fac parte din cea mai frumoasă poveste:
povestea unei mame care își susține copiii să își urmeze visul. ❤️
Pentru că, dincolo de medalii, cel mai mare premiu este să îi vezi crescând curajoși, disciplinați și fericiți.
Și pentru asta… o mamă ar face orice!
Ancuța, mamă de 3 hockeiști și 2 atleți (deocamdată, al șaselea le calcă pe urme… probabil sezonul viitor 🙂
