Am auzit expresia aceasta într-o predică a unui tânăr de la Timișoara. Atât de mult mi-a plăcut că am meditat la ea vreo două săptămâni ca să scriu câteva rânduri.
Trăim într-o lume în care totul a ajuns să fie rapid, optimizat, măsurabil. Diminețile au devenit liste de task-uri, iar serile – bilanțuri. Ne trezim cu gândul la ce avem de făcut și adormim cu senzația că n-am făcut destul.
Între ele, undeva, ar trebui să fie și viața.
Dar de multe ori, e seacă, subțire, neîmplinitoare.
Eficiența a devenit o virtute supremă. Ni se spune că dacă nu suntem productivi, suntem degeaba. Că fiecare minut trebuie valorificat, fiecare pauză justificată, fiecare emoție filtrată prin utilitate. Și, încet-încet, în goana asta după randament, pierdem ceva esențial: capacitatea de a simți.
Nu mai avem timp să ne bucurăm de o cafea băută în liniște, fără telefon. O bem pe fugă, în timp ce răspundem la mesaje. Nu mai privim oamenii în ochi, ci în ecrane. Nu mai ascultăm povești, ci căutăm concluzii. Totul trebuie să ducă undeva, să producă ceva, să aibă un scop clar.
Dar ce facem cu lucrurile care nu „servesc” nimic, dar ne umplu sufletul?
Ca privitul unui apus într-o seară de vară; sau ca buchetele de flori de sezon din bucătărie?! Cu conversațiile profunde, inimă la inimă, cu câștiguri (doar) sufletești?! Cu investițiile emoționale în oameni de la care nu primim în schimb nimic palpabil?!
Eficiența nu e rea în sine. Eu vorbesc constant despre ea aici, pe blog, și în conversațiile cu clientele mele. Ne ajută să organizăm, să construim, să progresăm. Problema apare când devine singurul criteriu după care ne ghidăm când alegem oamenii, locurile, experiențele doar în funcție de cât „ne aduc” și nu de cât ne ating.
Am început să ne grăbim și în emoții. Să trecem repede peste tristețe, că „nu e productivă”. Să minimalizăm bucuria, că „nu ține de foame”. Să evităm momentele de liniște, pentru că nu știm ce să facem cu ele. Să fugim de plictiseală și să „plonjăm” în Social Media în toate secundele libere cât stăm la semafor, la coada de la supermarket, cât așteptăm copilul să iasă de la școală. Și, fără să ne dăm seama, ne antrenăm să simțim din ce în ce mai puțin.
Dar viața nu e un proiect de management. Nu e un excel în care să bifezi reușite. E, în esență, o succesiune de trăiri. Unele haotice, altele intense, unele fără sens aparent. Și tocmai în lipsa asta de eficiență stă frumusețea ei.
Poate că nu trebuie să optimizăm tot. Poate că unele lucruri merită făcute lent, fără scop, fără rezultat.
Să te plimbi fără destinație.
Să vorbești cu cineva fără să te uiți la ceas.
Să stai în grădină, admirând natura.
Doar să stai.
Pentru că, la final, nu ne vom aminti cât de eficienți am fost. Ne vom aminti cum ne-am simțit. Sau, mai trist, ne vom da seama că nu prea ne-am simțit deloc.
Și atunci, la ce bun atâta eficiență?!
P.s. acest articol este un îndemn la echilibru între muncă și odihnă, între a face și a simți, între eficiență și simțire (nu o încurajare la delăsare, scuze sau lene).
Cu drag, Ancuța (o mamă cu multe gânduri, pe care uneori le „așează” în cuvinte de încurajare)
