Am postat ieri pe Facebook rândurile acestea:
„În fiecare zi, când iese de la liceu, David mă sună să vadă dacă am nevoie de ceva cumpărături sau ajutor cu frații mai mici (dus la antrenamente, luat de la grădi).
Când aude că astăzi îl aștept cu o foccacia caldă, mă complimentează cu vocea tremurândă „Dumnezeu să binecuvinteze mânuțele tale de sfântă!”
Cică de ce am ochii în lacrimi.. astăzi de bucuria devenirii băieților mei în bărbați care apreciază lucrurile mici, chiar și o pâine caldă!”
Am primit mai multe întrebări în privat „Cum faci?”, „Cum reușești?”, „Cum să procedez?” Încerc aici un răspuns.
Trăim într-o lume plină de băieței „prinși” în trupuri de bărbați tatuați de 25, 30, chiar 40 de ani care nu știu să-și asume o decizie, care fug de responsabilitate, care au nevoie mereu de cineva care să-i „salveze” când lucrurile se complică. Niște adolescenți întârziați, care nu se mai maturizează și se bucură de libertate fără opreliști, fără griji, fără consecințe. Nu e vina lor în totalitate. De multe ori, e vina formării (sau a lipsei ei).
Am în cuib cinci fii de crescut. Și am decis, de când îmi erau primii mici, că nu vreau să cresc „băieței” — adică copii mari, comozi, care așteaptă ca lumea să le vină la picioare, care fug de greu, care dau vina pe altcineva când ceva nu merge. Vreau să cresc cinci bărbați. E o diferență uriașă, pe care o construiesc în fiecare zi, nu la voia întâmplării, lucrată strategic, pe câteva direcții:
*Responsabilizare: le dau greutăți, nu scutiri
Nu-mi cresc băieții ferindu-i de greu. Le dau treburi, roluri și sarcini (din care nu pot scăpa la primul inconvenient, primul suspin sau prima plângere). Dacă e rândul unuia să facă ceva pentru familie — la bucătărie, curat prin casă, cumpărături sau organizarea lucrurilor personale, nu fac eu în locul lui ca să se termine mai repede. Las responsabilitatea pe umerii fiecăruia și consecința de suportat, dacă nu e dusă la capăt. Un băiat care nu simte niciodată greutatea unei responsabilități nu va ști, la 25 de ani, cum se ține o familie, un job, o relație.
*Asumare: nu le repar greșelile, îi învăț să le ducă
Când unul dintre ei greșește (și se întâmplă des, sunt cinci băieți), nu sar să rezolv eu, să mușamalizez sau să-l scuz. Îl las să vadă consecința, să-și ceară scuze dacă e cazul, să repare dacă se poate repara. Asumarea nu se predă din vorbe. Se predă din situații reale, repetate, în care băiatul învață: „ce fac eu, contează și eu răspund pentru ce fac.”
*Direcție: le dau un „de ce”, nu doar reguli
Nu vreau băieți care ascultă de reguli doar de frică sau din obișnuință. Vreau bărbați care știu de ce fac ce fac. De asta, în loc să spun doar „fă asta”, le explic, cât pot de simplu, pentru băieți: de ce contează cuvântul dat, de ce contează să te porți frumos cu o fată, de ce contează să termini ce-ai început chiar și atunci când nu mai ai chef (inclusiv să mergi la antrenamente când n-ai vrea). Un bărbat cu direcție nu are nevoie să fie împins de la spate toată viața — știe încotro merge și de ce.
*Masculinitate sănătoasă: să fie puternici, dar și blânzi
Sunt cinci băieți și forța fizică nu lipsește din casa noastră — se vede pe terenul de hochei, se vede în joaca din curte, se vede în energia lor. Dar insist constant pe un lucru: forța fără blândețe și fără stăpânire de sine nu înseamnă nimic bun. Un bărbat adevărat își folosește puterea ca să protejeze, nu ca să domine. E o lecție pe care o repet, cu răbdare, de fiecare dată când e nevoie. Încă nu au intrat pe terenul „relații”, dar lucrăm intens ca la momentul potrivit, să fie serioși și acolo.
*Modele reale, nu doar utopice: teorie și practică simultan
Cea mai mare parte din formarea lor nu vine din discursuri ținute la masă, ci din ce mă văd pe mine făcând — cum iau decizii, cum îmi recunosc greșelile, cum duc lucrurile la capăt chiar și când sunt obosită, cum tratez oamenii din jurul meu. Băieții mei nu fac ce le spun eu. Fac, în mare parte, ce mă văd pe mine făcând. Îi îndrum spre oameni de la care pot învăța, le ofer exemple din realitatea noastră, îi expun la tot felul de situații în care pot testa teoriile expuse de mine, ca să se convingă că ceea ce spun e practic.
Nu e ușor să crești cinci bărbați într-o lume care îi împinge constant spre confort, spre amânare, spre scuze ușoare. Dar nu vreau, peste ani, cinci băieți mari. Vreau cinci bărbați pe care să mă pot baza și mai ales, pe care lumea din jur să se poată baza. Și asta se construiește acum, cărămidă cu cărămidă, zi după zi, discuție după discuție.
Sunt sigură că peste ani, atunci când va fi la casa lui și va ieși de la serviciu, David își va suna soția s-o întrebe cum poate s-o ajute. Se va oferi să facă cumpărăturile, să ia copiii de la grădi sau să-i ducă la activități (și-i va strecura în brațe un buchet de flori, fără motiv). (Gândul la acest scenariu mă motivează mult să mă țin de treabă!)
Cu drag, Ancuța (mamă de bărbați în devenire)
Eu cred ca e important și exemplul tatălui!