De ce citesc, ca mamă

Sunt zile în care casa e un vulcan cu erupții „programate” la fiecare oră: cineva plânge, cineva se joacă prea zgomotos, cineva vrea mâncare, cineva are nevoie de ajutor la teme. Și în mijlocul acestui vulcan, stau eu, de multe ori, cu o carte în mână.

Mă întreabă lumea des: „Cum găsești timp să citești, cu șase copii?” Adevărul e că nu găsesc timp. Îl fac. Pentru că cititul nu e un moft sau un răsfăț pe care mi-l permit când „am terminat toate treburile” — pentru că treburile, cu șase copii, nu se termină niciodată. Cititul e, pentru mine, un fel de a rămâne întreagă.

Citesc pentru că am nevoie de o voce care nu-mi cere nimic

Toată ziua sunt căutată. „Mama, unde e..?”, „Mama, poți să…?”, „Mama, am nevoie de…!”. Vocile lor mă cheamă din toate colțurile casei și le răspund cu bucurie, pentru că asta am ales, asta iubesc. Dar undeva, la finalul zilei, am nevoie de o voce care nu-mi cere nimic înapoi — vocea unei cărți. O voce care îmi spune o poveste și nu așteaptă răspuns.

Citesc pentru că am nevoie să-mi hrănesc mintea, nu doar familia

Zi de zi, hrănesc, cresc și educ șase suflete mici: le dau de mâncare, le organizez timpul, le ascult grijile. Dar mintea mea are și ea nevoie de hrană. O carte bună îmi dă idei noi, mă ajută să văd altfel o problemă din organizarea casei, mă face să înțeleg mai bine un copil, sau pur și simplu mă duce într-o lume complet diferită, pentru câteva pagini. Fără cititul acesta constant, aș simți că ofer familiei o versiune a mea obosită, secată, epuizată.

Citesc pentru că le arăt copiilor cum se face

Copiii mei nu mă văd doar cum le spun să citească — mă văd citind. Mă văd cu o carte pe noptieră, cu alta în geanta de organizator, cu o listă de lectură pe care o bifez încet, cu răbdare, printre rutine. Nu e o lecție ținută cu vorbe; e un exemplu trăit. Și cred cu tărie că cel mai bun mod de a-i învăța pe copii să iubească cititul e să-i lași să te vadă iubindu-l tu prima.

Citesc în bucăți mici și e suficient!

Nu am ore întregi libere, întinse, în care să citesc capitol după capitol fără întrerupere. Am zece minute în sala de așteptare de la dentist, douăzeci de minute înainte de culcare, câte o pagină cât se fierbe ciorba. Am învățat (la fel cum am învățat să-mi organizez casa în fluxuri mici și repetabile), să-mi organizez și cititul în bucăți mici, dar constante. Zece minute pe zi, în timp, devin o carte. Iar o carte, în timp, devine douăzeci.

Citesc pentru mine, nu doar pentru rolul meu

Sunt mamă, sunt organizator, sunt multe lucruri pentru multă lume. Dar când citesc, sunt doar eu — Anca, cititoarea, curioasă, care vrea să învețe și să simtă lucruri noi. E un colț mic din ziua mea care nu-i dedicat niciunui rol, ci mie, pur și simplu.

Așa că da, cu șase copii în casă, citesc. Nu pentru că am timp de prisos — ci pentru că, exact ca ordinea din casă, cititul e ceva ce aleg să fac cu ce am, nu cu ce mi-ar plăcea să am. Și în bucățile astea mici, regăsesc, de fiecare dată, o parte din mine care are nevoie să respire.

Cu drag,

Ancuța, o cititoare înfocată