Dragi mămici, tătici și suflete dragi care mă citiți din „Cuibul Părinților”, recunosc: când mă gândesc la programul casei noastre începând de luni, simt că am nevoie de un orar militar, de o cană uriașă de cafea și… de o doză masivă de încurajări!
Cu șase copii la startul acestui an școlar, casa noastră e oficial un stup de albine, nu un cuib liniștit de păsărele 🙂. De la hăinuțe călcate cu grijă și ghiozdane pregătite până la etichetele puse pe fiecare caiet, trec prin toate stările posibile: emoții, fluturi în stomac, nerăbdare și un strop de panică organizatorică.
Dincolo de agitația zilelor, e ceva ce nu spun destul de des: inima mea e plină! Plină de acești șase pui de oameni (în ochii mei, deși unii nu mai sunt așa de mici) pe care îi trimit, unul câte unul, în lume. Mă opresc o clipă din alergat să simt cum fiecare dintre ei îmi ia câte o bucată din inimă și pleacă cu ea la școală.
Anul acesta școlar, catalogul nostru (și sufletul meu de mamă), arată așa:
Liceanul din clasa a 10-a
Deja un veteran, pășește cu încredere spre o etapă serioasă, cu opțiuni de viitor, prieteni noi și un elan independent. Îl privesc cum își face bagajul singur, cum ia decizii pe cont propriu și simt un amestec ciudat de mândrie și dor — dor de vremea când mă ținea de mână la poarta școlii, dar și bucuria devenirii lui. Mami respiră adânc, se bucură… și se preface că nu are un nod în gât.
Emoționata din clasa a 8-a
Anul încercării pentru ea, un linie fină între copilărie și responsabilitatea examenului ce va veni. O văd cum se luptă cu ea însăși, între dorința de a fi „mare” și nevoia de-a mai fi, câteodată, fetița mea. O strâng puțin mai des în brațe anul ăsta, fără să-i spun de ce. E momentul în care îmi reamintesc, cu un fior, că cei mici cresc mult prea repede — și că timpul ăsta cu ea nu se mai întoarce.
Mijlociul dintr-a 6-a
Deja știe cum „se mănâncă” școala gimnazială. Cu ghiozdanul în spate și zâmbetul lui șmecheresc, e gata să cucerească noi materii și provocări — și, sincer, zâmbetul ăla mă dezarmează de fiecare dată, chiar și-n toiul unui „Nu pot să rețin ce nu mă interesează!” 🙂. Mai rămâne doar să-i găsesc punctul motivațional, ca să-l apăs la nevoie, cu multă răbdare și, recunosc, cu multă iubire ascunsă în spatele frustrării de moment.
Școlarul mare din clasa a 4-a
Anul acesta trage linie după primul ciclu! E un sentiment ciudat, aproape dureros, să știu că anul viitor pășește în gimnaziu. Pentru moment, el se bucură că e „cel mare” printre cei mici — iar eu îl privesc și mă întreb pe unde a trecut timpul atât de repede. Vreau să-i țin aproape fiecare zi din anul ăsta, cât încă se simte „mare” doar la școală, și nu și acasă.
Bobocul din clasa a 2-a
Prima lui zi fără emoții! Știe deja drumul spre școală, a înțeles care-i treaba cu temele și cu lucratul suplimentar, propus/impus de mama 🙂. Și tocmai lipsa asta de emoție mă emoționează pe mine — semn că a prins siguranță, că s-a așezat, că locul lui la școală e deja clar înțeles de mintea lui. Mă bucur pentru el, chiar dacă, undeva, mi-e puțin dor de fluturii din prima lui zi de școală.
Mezinul de la grupa mică
Cel mai dulce și mai mic membru al echipajului! Cu rucsăcelul lui minuscul în spate e gata pentru prima lui mare aventură în lume, departe de fusta mamei (sau cel puțin așa sperăm noi!). Pentru el am, sincer, mai multe emoții decât pentru orice examen de evaluare din toată casa 🙂. Fiecare pas al lui spre ușa grădiniței e și un pas al meu spre acceptarea că nu mai am „bebeluș” în casă — și asta mă doare și mă bucură, deodată.
Gânduri de încurajare pentru toți părinții
Dragilor, dacă și voi simțiți că vă învârtiți într-un carusel cu fișe de lucru, manuale, penare și cereri pentru școală, opriți-vă o secundă.
Respirați..
Nu trebuie să fie totul perfect. Nu trebuie ca fiecare uniformă să fie fără nicio cută și nici ca micul dejun să arate ca pe Pinterest. Important este să fim acolo pentru ei, să-i ascultăm când vin cu povești din curtea școlii și să le amintim că micile greșeli pe care le fac sunt doar pași spre învățare.
Și, poate mai important decât orice orar sau etichetă pusă pe caiet, să ne lăsăm și noi, părinții, cu voie, emoționați. Să recunoaștem că fiecare an școlar nu e doar despre ei — e și despre noi, despre cum ne transformăm o dată cu ei, despre cum învățăm să dăm drumul, puțin câte puțin, la mânuța pe care odată o țineam strâns.
Fie că aveți un prichindel la grădi sau un adolescent la liceu, fiecare nou an școlar e o filă albă scrisă cu dragoste, răbdare (și multă cafea)!
Cu drag, Ancuța (o mamă emoționată în prag de școală)
