Bucurie amestecată cu miros de echipament proaspăt spălat, zgomot de patine care „mușcă” din gheață și cafea băută în grabă, în răcoarea patinoarului. Cam așa arată începutul nostru de toamnă 🙂 .
Pășim, cu emoție și bucurie, în cel de-al 5-lea sezon de hochei. Și dacă până acum credeam că le-am văzut și le-am organizat pe toate, viața (și dragostea nemărginită a copiilor pentru acest sport) a decis să pluseze. Anul acesta avem o „linie” completă pe gheață. Patru copii, patru categorii complet diferite: U15, U13, U11 și U9: de la adolescenta care revine pe gheață după doi ani de pauză, gata să își măsoare forțele cu colegii mai experimentați, până la prichindelul care încă mai caută echilibrul perfect pe patine și zâmbește cu gura până la urechi sub casca uriașă.
Dacă simt că mă ia amețeala când mă gândesc la logistica din spatele acestui an?
O, da!
De fiecare dată când deschid calendarul!
Însă, dincolo de programul milimetric și de hărțile deplasărilor, mi-am promis din tot sufletul ca acest sezon să fie despre altceva. Fără stres inutil, fără presiuni venite din ambiții deșarte și, mai ales, fără critici. Vreau să fie un sezon al prezenței, al îmbrățișărilor strânse și al bucuriei simple de a-i vedea crescând.
Dacă și tu îți începi iarna în luna septembrie, las aici câteva gânduri calde, de la o mamă de hocheiști, ca o ancoră de liniște pentru zilele lungi din tribune.
Bucuria jocului bate orice tabel de marcatori
La U15 jocul devine rapid și intens, la U13 încep să se lege strategii fine, la U11 e multă ambiție și dorință, iar la U9 e pură magie, stângăcie adorabilă și joacă. Dar dincolo de goluri, pase, victorii sau înfrângeri, contează doar sclipirea din ochii lor când ies de la vestiare. Să nu uităm nicio secundă că hocheiul este, înainte de toate, un joc. Un joc pe care ei l-au ales din pasiune, nu o obligație sau o listă de așteptări pe care trebuie să le bifeze pentru noi.
Vestiarul lor, treaba lor (și a antrenorului)
Și anul acesta promit să las tactica, greșelile și gheața în seama celor care se pricep: antrenorii. Rolul meu, de pe margine, nu este să corectez poziția crosei, să analizez offside-uri sau să le reproșez copiilor că nu au patinat destul de repede. Rolul meu este să fiu un refugiu. Să fiu acolo cu o privire blândă, o pătură caldă pe genunchi, un termos cu ceai și o îmbrățișare care spune „sunt mândră de tine pentru cât ai muncit”, indiferent de scorul de pe tabelă. Critica nu a crescut niciodată performanța, dar acceptarea necondiționată a făcut mereu minuni în sufletul unui copil.
Navigarea prin oceanul de WhatsApp și „marea epopee” a echipamentului.
Adevăratele meciuri din acest an nu sor juca doar pe gheață, ci și în telefoanele și pe holurile casei noastre. Să ții pasul cu patru categorii active înseamnă să supraviețuiești unui maraton zilnic de notificări pe grupurile de WhatsApp, unde programele se schimbă la minut. Înseamnă deplasări sincronizate ca un puzzle imposibil și, desigur, managementul echipamentului – acea vânătoare permanentă după o mănușă rătăcită, o gâtieră dispărută în mod misterios sau cotierele care parcă prind aripi prin casă.
Cum fac să-mi păstrez bucuria (și mințile) în acest haos?
*Grupurile de WhatsApp pot să aștepte. Notificările sunt multe, dar momentele noastre de liniște sunt sfinte. Învățăm să punem telefoanele pe „mute” la masă sau seara, în familie. Informațiile importante nu fug nicăieri, însă liniștea serii se pierde ușor.
*Echipamentul devine responsabilitatea lor (pe măsura vârstei).La U15 și U13, sacul de hochei devine teritoriul lor exclusiv de organizare. Noi doar supervizăm de la distanță și aerisim. La U11 și U9, transformăm pregătirea într-un joc de echipă acasă, înainte de a pleca. Fiecare învață în ritmul lui să aibă grijă de „armura” sa.
*Drumul spre antrenamente e timp prețios împreună. Profit de cele 15 minute pe care le petrecem unu la unu (sau unu la doi) și povestim.
Fiecare copil are propriul lui zbor
Când ai patru copii în același sport, tentația de a compara este mare și extrem de periculoasă. Fiecare dintre ei evoluează în ritmul lui propriu și unic. Unul poate este un lider înnăscut și vocal la U15, altul poate încă învață să își gestioneze emoțiile și timiditatea la U11. Și este perfect așa. Fiecare drum pe gheață are frumusețea lui, iar datoria noastră este să le sărbătorim micile victorii personale – acele momente în care au căzut, s-au scuturat de zăpadă și s-au ridicat singuri, mai puternici.
Perfecțiunea nu există (și e mult mai bine fără ea)
Vor fi weekenduri în care vom uita o piesă din echipament. Vor fi seri în care vom încurca orele sau vom ajunge la patinoar cu sufletul la gură, pe ultima sută de metri. Și știți ceva? Este absolut în regulă. Copiii noștri nu au nevoie de părinți perfecți, cu tabele impecabile și fețe încruntate de stres. Au nevoie de părinți liniștiți, calzi, care știu să râdă atunci când planul de acasă nu se potrivește cu cel din teren și care le arată că viața e frumoasă (chiar și când e puțin dezordonată).
Lăsăm, așadar, presiunea și ambițiile inutile la ușa patinoarului. Intrăm în acest al 5-lea sezon cu inima deschisă, gata să ne sprijinim unii pe alții și să facem schimb de crose, de haine groase sau de încurajări în tribună, alături de comunitatea frumoasă a părinților.
Să fie un sezon minunat pentru toți copiii noștri curajoși, cu gheață bună, patine ușoare și amintiri de neprețuit în suflet! Ne vedem la patinuoar!
P.s. dacă intră și Simon pe gheață, ține-mă Doamne! La cât e de obișnuit cu crosa, mănușile și patinele fraților, n-ar fi de mirare! 🙂
Am citit cu lacrimi în ochi. Noi avem doar un fotbalist, suntem acolo trup și suflet lângă el. Eu nu ma pricep la fotbal, deci în afară de „hai că poți”, „nu e nimic”, „am incredere in tine” nu fac nimic. Mă rog, șoferie, gătit, și prezența.
Mult succes!
Și eu sunt mama a două fete care practică handbal de 5 ani. M-am regăsit în multe din poveștile tale, Anca! Să avem un an bun și să nu uităm să ne bucurăm de momentele în care copiii noștri descoperă viața.