8 ani de blog

Scriu rândurile acestea pe 27 august, dimineață la 7.10. Cu o cafea lângă mine, mă uit în calendar și-mi aduc aminte de frământările inimii mele de acum 8 ani, cu senzația ciudată că a trecut atâta timp și totuși, parcă abia am început.

Opt ani de blog. Opt ani în care am scris, am șters, am rescris, am publicat cu inima cât un purice, întrebându-mă dacă va citi cineva, dacă va conta pentru cineva.

Am scris în miez de noapte sau dimineața devreme. Alăptând sau stând la pat în timpul sarcinii. În liniștea de la prânz sau în agitația jocului cu crosele pe hol. La antrenamente, în patinuoarul înghețat sau la grădină, la umbra migdalului. Cu părul strâns vâlvoi (cel mai ades), cu tricoul mirosind a ciorbă și casa zgomotoasă.

Nu știam, atunci, ce va deveni locul acesta. Nu știam că din câteva rânduri scrise când apucam, pe unde apucam, avea să crească ceva ce azi numesc, cu toată sinceritatea, un al doilea drum în viața mea.

Ce am învățat despre oameni

Dacă mă întrebi ce mi-a dat cu adevărat blogul ăsta, nu e vorba despre cifre (tot mici pentru unii, uriașe pentru mine), nici de câte articole am scris (numa’ 475 🙂 ). E vorba de voi — de zecile, chiar sutele de mame care mi-ați scris, care mi-ați povestit din bucătăria voastră, din mașină, din baie, singurul loc liniștit din casă, cum arată, de fapt, viața unei femei care încearcă să țină totul în picioare.

Am învățat că suntem, aproape toate, obosite în tăcere. Că zâmbim în poze și ne prăbușim în spatele ușii. Am învățat că nimeni nu vorbește destul despre asta — despre cât de greu e să fii „mama care se descurcă”, zi de zi, fără pauză, fără aplauze.

Și am mai învățat ceva, poate cel mai important lucru din toți acești opt ani: că un cuvânt scris la momentul potrivit poate ajunge exact la cineva care avea nevoie de el, exact în momentul în care a citit un articol, o postare, un mesaj. Nu știi niciodată cine citește, nici cât de greu e drumul ei/lui în ziua respectivă. Dar cuvintele ajung. Mereu ajung undeva.

Cum mi-a schimbat viața

Nu am pornit blogul cu un plan. Nu am pornit cu gândul „într-o zi voi ajuta profesional mame să-și organizeze casele și viețile”. A venit încet, din nevoia mea proprie de ordine, din haosul pe care l-am trăit și eu, ca orice mamă, și pe care am ales să-l transform în ceva folositor — mai întâi pentru mine, apoi, fără să-mi dau seama, pentru voi.

Astăzi, organizarea nu mai e doar un hobby descris în postări. E o meserie pe care am construit-o din nevoia reală a femeilor care mă citesc. E o traiectorie pe care nu am îndrăznit s-o visez acum opt ani, când scriam doar ca să nu uit ce simțeam.

Ce înseamnă pentru mine să vă ajut

Nu pot să vă spun cât de mult contează pentru mine fiecare mesaj în care îmi spuneți că ați reușit — că ați găsit un sistem care ține, că ați avut, în sfârșit, o dimineață liniștită, că v-ați simțit, măcar pentru o zi, mai puțin copleșite.

Pentru că asta îmi doresc, în fond! Nu vreau să vă transform în mame perfecte — nu cred în asta, nu am crezut niciodată. Vreau doar să vă dau un pic de aer. Un pic de ordine în care să respirați. Un sistem care să lucreze pentru voi, nu invers.

Fiecare mamă obosită care ajunge aici, în acest cuib, merită să știe un lucru: nu ești singură în ce simți și nu e nimic în neregulă cu tine pentru că te simți copleșită. E nevoie doar de puțin sprijin, de puțină ordine, de cineva care să-ți spună — cu blândețe, dar sincer — că poți respira și tu, nu doar toată lumea din jurul tău.

Opt ani, și de-abia acum înțeleg

Cred că abia acum, la opt ani distanță, înțeleg cu adevărat de ce am pornit pe acest drum. Nu pentru trafic, nu pentru cifre, nu pentru nimic din ce părea, la început, că ar trebui să conteze.

Am pornit pentru a împlini o nevoie a sufletului meu, aceea de a ajuta, de a da mai departe ce știu și ce pot. De a lăsa în urmă valoare, sens și frumusețe. De a dovedi că o mamă cu mulți copii nu și-a sfârșit menirea la poarta maternității!

Mulțumesc că sunteți aici, an de an, mesaj de mesaj, cafea răcită după cafea răcită. Cuibul ăsta e, de fapt, al vostru la fel de mult cât e al meu.

Împart cu voi e felie de Tiramisu virtual!

Cu drag,
Ancuța