Durerea mea, durerea Ucrainei

Am născut al treilea copil într-o zi friguroasă de ianuarie, pe la prânz; nu l-am ținut în brațe decât a doua zi. Am plâns de supărare toată noapte, de frustrare, de neputință. Mă simțeam nedreptățită și furată de un drept vital!! Nu-mi imaginez ce simt mamele ucrainience care sunt departe de puii lor și nu știu când va fi ziua primei îmbrățișări.. sau dacă va fi vreuna! (E viral deja filmulețul acesta https://www.facebook.com/annemarry04/videos/350042523685003/?fs=e&s=cl)

Când am lăsat primul copil la grădi, am simțit cum cade cerul pe mine; plâns de jale, de neliniște.. cum se va descurca fără mine? Oare nu-l traumatizez? Astăzi mă gândesc la durerea inimii de părinte, nevoit să-și pună copilul la adăpost, cu niște străini, de frica bombelor.

Când a plecat copilul în prima tăbără, m-a măcinat neliniștea toată săptămână: oare mănâncă? Se descurca singur? Nu-i este dor de mine..cum o fi inima tatălui care își urcă copiii în autobuz și nu știe când / dacă îi va mai vedea vreodată?

Parentingul modern ne avertizează despre traumele cu care ne încărcăm copiii când le punem reguli, când nu le permitem sa facă ce vor, când nu le cumpărăm orice nebunie pe care o cer..în același timp, copii din lumea întreaga fac foame, trăiesc frici peste puterile lor, fug de rachete și gloanțe! Traume dureroase, permanente, de neimaginat!!

Mă plâng adeseori de oboseală, că jonglez cu prea multe, că nu am timp să mă relaxez..la câteva sute de km de Galați, mii de femei și-ar dori „supărările” mele!

Mă gândesc cu îngrijorare la viitor, dacă voi putea oferi copiilor tot ce am mai bun! Astăzi mă uit cu rușine la femeile încercănate, aflate în vamă, cu sacoșă în mână și copiii lângă, care nu știu unde vor dormi, ce vor mânca, ce vor face..câtă frică poate duce o biată inimă? Câtă îngrijorare? Câtă deznădejde?

Scriu aceste rânduri cu ochii în lacrimi… pentru nevinovăția copiilor prinși într-un război al celor mari; de mila mamelor disperate care fug cu copiii în brațe… De durerea taților care lasă munca de-o viață…De frica bunicilor care retrăiesc războiul, cu neputință, fără speranță… De sacrificiul inutil al soldaților, prea tineri, prea neștiutori, prea cruzi… De traumele nevindecabile ale unor oameni, atât de aproape de noi… De nimicnicia noastră, de permanenta nemulțumire, de puțină recunoștință..

Iartă, Doamne… și adu Pacea!!!

P.s. Vă îndemn să dați din belșugul vostru celor care au nevoie! Sunt atâtea organizații, campanii și strângeri de fonduri, încât sigur găsiți una cu care rezonați. Faceți-o din inimă, ca pentru Domnul! Va las câteva sugestii:

Dragoste, nu razboi https://www.facebook.com/109235151699383/posts/109345461688352/

https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=10159385279577326&id=586247325

Grupul Uniti pentru Ucraina (îl găsiți pe facebook)

Ancuța, o mamă îndurerată

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *