Mă uit pe Facebook/Instagram și observ cu îngrijorare o tendință periculoasă pentru adolescentele de azi: corpuri lipsite de suflet, deformate în mod brutal, o perfecțiune închipuită și nerealistă, vulgaritate și mult păcat. Li se prezintă femeia fatală, emanând de sexualitate, mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată, ca model de succes, de dorit și de urmat. Câtă minciună!
Fetița se transformă peste noapte într-o arătare cu buze țuguiate și ochi de căprioară, dar cu sufletul fragil măcinat de nesiguranță, pe marginea depresiei. Observ asta la colegele copiilor mei, la cunoștințe, peste tot în jurul nostru. Ca mamă de fată, nu contenesc să-mi pun întrebări: unde ne îndreptăm ca societate? Ce fel de soție vreau să devină fiica mea? Ce fel de model îi sunt? Cum pot s-o ajut să nu sufere?
Adolescentele sunt otrăvite pur și simplu cu basme cu prinți pe cai, care le salvează și le fac fericite. Tânjesc bietele fete, visând ziua când trandafirii vor fi mai roșii ca niciodată și fericirea deplină. În mintea lor se construiește o poveste departe de realitate: oriunde privești apare tipologia fetei perfecte (dinți impecabili, păr de Cosânzeană, corp de fotomodel și ținute foarte la modă). Cum poate o minte fragilă să filtreze atâtea informații? De unde discernământ să păstreze doar ce contează? Cum să știe ce-i face bine?
Aici trebuie să intervină mama! Ea trebuie să devină îndrumătoare, confidentă și model! Fără dubiu! Dacă nu-și asumă acest rol, riscă să piardă fetița inocentă care încă îi încape în brațe!
Dragi mame de fete,
Mai avem timp..nu mult, dar îndeajuns să ne salvăm fiicele! Cum?
-devenindu-le apropiate, câștigându-le respectul și încrederea, cu răbdare și multă, multă iubire;
-ascultându-le supărările, bucuriile și visele, fără să minimizăm „dramele” prin care trec.
-petrecând timp de calitate cu ele și împărtășind experiențe împreună: ceai la o cafenea, un film împreună, cumpărături, un hobby, orice lucru mic pe care îl simțim în comun.
-observându-le comportamentul acasă, pe stradă, când sunt cu prietenele lor și corectându-le ferm, dar cu blândețe.
-ajutându-le să se cunoască pe ele însele, ce le place, la ce sunt bune.
-spunându-le adesea „Ești isteață!”, „Te pricepi la..”, „Te descurci de minune cu..”, nu doar „Ești frumoasă!”;
-explicându-le valori fundamentale ca modestia, bunătatea, curajul, credința;
-ajutându-le să se bucure de fiecare etapă a vieții lor, fără să le grăbim maturizarea prin ținute nepotrivite inocenței vârstei lor;
-îndrumându-le să devină soții și mame credincioase, devotate și responsabile;
-oferindu-le exemple de femei frumoase împlinite în viața de familie, care cresc copii, care-și ocrotesc căminul, care luptă pentru binele casei lor;
-explicându-le realitatea vieții, nu doar povești și basme cu prințese;
Grea responsabilitate, dar frumoasă răsplătire au cele care știu să se apropie de fetele lor cu toată inima! Doamne ajută și binecuvintează!
(Fetița mea prețioasă, octombrie 2020)
Sursă foto: unsplash, arhiva personală
Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Cuibulancutei. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Vă aștept și pe Instagram cuibulancutei.
Ce fetita cumintica are mama!
Cred ca ne e mai ușor noua acum, cu toate informațiile si metodele de parenting disponibile peste tot.
Totul depinde de părinți, e drept.
Le sunt datoare părinților mei ca întotdeauna mi-au dat aripi, încredere ca orice încerc sa fac ei imi asigura spatele. Si niciodată nu i-au dat banii afara din casa..
Dar m-au învățat sa imi depășesc orice limita, sa încerc mai mult, pt ca sigur reușesc. Niciodată nu mi-a fost teama sa încep ceva, cariera sau personal, pt ca atâta încredere in mine si in ei mi-au dat de-a lungul anilor.
Lucrez intr-o firma mare si foarte cunoscuta, sunt singura femeie într-un departament de 500 de oameni, dar niciodată nu mi-a tremurat vocea de emoții sau frica.
Imi iubesc familia cat nu pot sa descriu in vorbe, si baietii mei sunt pe primul loc in tot ce fac, însă mereu am in minte figura tatălui meu care mereu m-a făcut sa imi întind aripile in cariera cat pot de mult. Extrapolând, cred ca tb găsit un echilibru intre rezultatele copilului la școala sau orice activități de învățare, cele casnice si realizările in casa, si bucuriile personale , pt ca tot cadrul asta ii face pe copii sa fie atat de siguri pe ei încât vocea social media sa nu mai conteze.
Mona Smile, ce-au facut – concret – parintii tai, in special tatal tau, de ti-au dat aripi si incredere sa abordezi orice si sa nu-ti fie frica (ca nu poti, ca nu esti in stare)?
Mie asta mi se pare unul din lucrurile grele in educatia copiilor. La fel de greu mi se pare si sa ajut fetita sa se descopere, sa afle la ce e buna si ce ii place. Imi doresc din tot sufletul sa fac bine ambele lucruri pentru ca sunt esentiale pentru ea.
Ma straduiesc, dar oare fac ce e bine? Daca eu nu am putere (pentru ca mi-e frica de orice, chiar si sa schimb un job care e toxic de multi ani), am de unde sa-i insuflu ei ceea ce trebuie?
Nu mai stiu cum este facebook, dar am observat ca instagram – care e doar despre fotografii – poate fi foarte nociv in cazul in care copiii urmaresc influencerii nepotriviti (sunt multe fete tinere care pozeaza in acelasi stil, se imbraca doar la moda, au parul perfect, machiajul perfect, fac selfie-uri nenumarate etc., de parca viata se reduce numai la aspectul fizic perfect – si acolo chiar este perfect pentru ca se folosesc filtre)
Copil fiind, ziceam ca nu pot ceva,orice, de la deschisul unui borcan sau conserve, pana la facutul unor lectii grele, sau pregatit pt o cursa de atletism. Imi arata tricul cu capacul borcanului sa il deschid, tineam amandoi mainile pe deschizatorul de conserve sa vad ca nu e greu, ma facea sa ma simt ca deja am castigat cursa ca sa depasesc emotiile, iar despre lectii..imi aducea aminte cate am rezolvat deja, ma facea sa fiu curioasa sa descopar ceva nou. Repara ceva in casa? Ma chema langa el sa stiu cum, sa invat. La joaca ersu si baieti mai lipsiti de creier, m-a invatat sa ma apar, sa tin garda, sa dau si eu inapoi daca nu am deloc de ales..
In librarie ma lasa sa imi aleg jucaria, niciodata papusi. Masini si seturi de constructii. Ne uitam impreuna la documentare cu orice tema auto, cu orice tema de cercetat si construit, pt ca a vazut ca aia imi place si-mi zicea ca nimic nu ma opreste sa incerc, si daca incerc am sanse cel putin 50% sa reusesc. Daca nu incerc deloc, sansele sunt 0% sa reusesc ce vreau..
Cand am terminat scoala si am inceput munca in corporatie, unde am dat de tot felul de oameni, imi dadea exemple din viata lui si a bunicului, cu nedreptatile comuniste cu care s-au luptat. In casa, desi eram copii, tot timpul am fost incurajati sa ne spunem punctul de vedere, chiar daca nu eram de acord cu parintii la ceva, dar gaseam impreuna calea de mijloc. Cand la munca sicanele erau prea mari, ma incuraja sa nu ma opresc, sa-mi urmaresc visul, sa le arat alora ca n-au dreptate, dar prin fapte, nu prin cearta.
Lista e atat de lunga, in fiecare zi era cate ceva, toate astea adunate au dat increderea copilului sa nu se teama.
Si mama facea la fel, amandoi ne-au crescut in aceleasi idei, dar tata a ales sa se implice, sa nu fie doar un provider, ci un sprijin moral, un exemplu, un sustinator.
Au mamele treaba multa in educatia parintilor, dar si un tata implicat face minuni.
La suflet mi-a mers acest articol. Da, trebuie sa fim cu luare-aminte. Multumim pentru aceste randuri. Ma gandesc si eu adesea la asta.Am si eu o fetița .