Caminul tau, un colt de Rai !(2)

Cu greu ma apuc de scris zilele astea..oricat am incercat saptamana trecuta sa ma mai linistesc, am fost data peste cap de moartea prematura a unei cunostinte, 41 de ani, tata a 3 fetite mici. M-a zguduit profund moartea lui pentru ca am constientizat inca o data cat de scurta este viata si cat de putin de bucuram cu adevarat de ea.

"N-ati dorit niciodata ca ziua sa aiba trezeci de ore, sperand ca timpul acesta suplimentar ar putea sa ne ajute sa scapam de extraordinara
tensiune in care traim zilnic?

In urma noastra raman o serie nesfarsita de lucrari neterminate. Scrisori la care nu am raspuns inca, prieteni pe care nu i-am vizitat de mult, carti ramase necitite -- toate acestea ne obsedeaza in clipele de liniste, cand ne oprim sa facem inventarul. Simtim cu disperare nevoia de a fi despovarati.

Dar oare o zi formata din treizeci de ore ar rezolva problema?

Sau am fi curand tot asa de frustrati ca in prezent? 
O mama nu mai termina niciodata cu lucrul, nici studentul, nici profesorul,
nici pastorul, ca de altfel nimeni  dintre cei pe care-i cunoastem. 
Nici scurgerea timpului nu ne va ajuta sa refacem handicapul. 

Copiii se inmultesc, cresc si cer mai mult din timpul nostru. Apoi, o data cu cresterea experientei noastre in profesiune si in biserica, cresc si se dezvolta in complexitatea sarcinile noastre.

Si asa se face ca ne trezim la un moment dat ca, desi muncim tot mai mult, ne bucuram tot mai putin de munca noastra.

Daca stam sa ne gandim, dilema noastra e mult mai profunda decat criza de timp; in esenta e vorba de problema prioritatilor. Munca asidua nu ne face rau.

Stim cu totii ce inseamna sa lucrezi ore in sir, cu atentia incordata, cand ai o sarcina importanta de indeplinit. Oboseala de la urma e compensata de bucuria izbanzii.

Nu munca e grea, ci indoiala si nesiguranta sunt lucrurile care duc la nelinistea si ingrijorarea care ne cuprinde la sfarsit de lunca sau de an, cand ne copleseste multimea sarcinilor nerezolvate. Ne dam seama cu groaza ca e posibil sa fi lasat nefacute tocmai acele lucruri care erau cu adevarat importante.(..)

Traim intr-o permanenta stare de tensiune intre ceea ce este urgent si ceea ce este important. Problema este ca rareori e absolut necesar sa facem ceea ce e important chiar astazi sau chiar saptamana aceasta. Ore suplimentare de rugaciune si studiu biblic, o vizita la un necredincios, studierea unei carti importante: toate aceste sunt proiecte care mai pot astepta. In schimb, sarcinile urgente cer sa fie rezolvate imediat – zi de zi si ceas de ceas suntem asaltati de probleme care ne reclama atentia.

Casa omului nu mai e castelul lui – cum se zicea odinioara – caci nici aici nu mai poate scapa de sarcinile urgente. Telefonul taraie aproape fara intrerupere, aducand in casa lumea de afara. Aceste sarcini urgente par irezistibile si importante pe moment, secatuindu-ne de energii.

Dar in perspectiva scurgerii timpului constatam ca proeminenta lor inselatoare s-a risipit; si cu un sentiment de regret ne aducem aminte, rand pe rand, de toate sarcinile cu adevarat importante care au fost date la o parte in favoarea celor urgente.

Ne dam seama ca am devenit sclavi inrobiti de tirania urgentului.” (Tirania urgentului – Charles E. Hummell)

„Zgomotul exterior si interior ne impiedica sa fim prezenti si in contact cu noi insine, cu Dumnezeu si cu semenii. In loc sa traim dinlauntru in afara, traim dinafara spre launtru. E momentul sa profitam de incetinirea ritmului si sa ne indreptam privirea spre interior si sa ne regasim, sa facem liniste ca sa auzim ce e acolo.” Irina

Caut momente de liniste in fiecare zi, clipe in care sa ma bucur cu adevarat de sot, de copii, de tot ce ne inconjoara; „vorbesc mai putin si sa ascult mai mult – pe mine, pe ceilalti, pe Dumnezeu, imi fac timp pentru rugaciune, meditatie, jurnal”

pinterest

O saptamana usoara va doresc!